Înainte de 1989, turismul balnear din peste 30 de staţiuni balneo-climaterice aducea la buget câştiguri semnificative. După privatizările de după revoluţie, doar 5 staţiuni au rămas în subordinea statului şi au ajuns precum Govora (link inactiv), în paragină, ca şi cele privatizate de altfel. De ce?
Pentru că investitorii au avut iluzia câştigului rapid, evitând să investească în infrastructură şi în structurile de cazare existente (asta şi datorită faptului că multe clădiri sunt de patrimoniu şi restaurarea costă mult), limitând astfel dotările şi, implicit, gradul de comfort.
Prin ’98-’99, am avut ocazia să ajung în regiunea Gioagiu Băi, pe lângă Sibiu, unde o parte din vechea staţiune era lăsată în paragină – izvoare abandonate, ruine ale unor băi romane neprotejate ajunse loc de jocă pentru puţinii copii ai locului, nici un loc unde să îţi petreci timpul liber – iar micii investitori privaţi începuseră să îşi deschidă cabinete de tratament balnear mai în toate locuruile unde apa ajungea la suprafaţă şi făcea bulbuci.
Prin 2005, am ajuns la Slănic Prahova, bineînţeles pentru a vizita Mina de Sare Unirea. Şoseaua până acolo e rezonabilă, pensiunile în floare, ştrandul acela termal încă în stare de funcţionare şi frecventat de tineri şi bătrâni laolaltă. Surprinzător, mulţi tineri sunt atraşi de zonă!
Ziarul Gândul, dă praful (link inactiv) de pe harta turismului balnear, şi redescoperă izvoarele termale din nordul Bucureştiului, neexploatate la adevărata lor valoare, singura facilitate fiind bazinul acoperit cu două “intrări” de metrou, accesibil din aprilie până în noiembrie. Deşi am auzit de tratamente balneare în zonă cu puţin tim în urmă, nu am fost curios să cercetez. Zona arată ca una părăsită, nedistingându-se de peisajul industrial.
Păcat că astfel de oportunităţi nu sunt în planurile unor investitori hotărâţi să readucă România pe hartă din punct de vedere al turismului balnear.
