După ce în prima zi ne-a descurajat coada de la Sagrada Familia, am zis să revenim pentru a vizita catedrala în cea de-a doua zi petrecută în Barcelona. Surpriză! Coada era de 2-3 ori mai mare, așa că ne-am decis să mergem direct în Parcul Güell. Mda, am fost la Barcelona şi am ratat ce era mai interesant. Nu ştiu de ce toată lumea îşi pune așa problema, de parcă ar fi intrat zilele în sac.
Revenind la Parcul Güell, am identificat repede staţia de metrou Lesseps (linia verde) şi cât ai zice Parc Güell, Tibidabo şi Montjuic la un loc am şi ajuns. 🙂 După ce ieşi de la metrou, o altă atracţie îţi captează atenţia, Tibidabo, dar pentru a ajunge acolo trebuie să mergi mai departe cu metroul, să iei funicularul sau autobuzul.
În fine, acum vorbim despre parc. Am urmat indicatoarele stradale şi iată-ne pe o străduţă ce urcă spre parc prevăzută cu … scări rulante.
Rasuflăm uşuraţi de parcă am fi răzbit până la capătul pământului, rânjim precum un copil surprins plăcut şi hop, pe scările rulante.
Ca să înţelegeţi felul în care e organizat parcul, vreau să vă spun că el se întinde pe o suprafa ă de 17.18 hectare şi are în componenţă o zonă publică, accesibilă fără plată, şi una închisă, accesibilă cu plată, unde puteţi vedea căsuţele cu forme moderniste, ornate cu mozaic Trencadis.
La intearea în parc am fost întâmpinaţi de un mesaj nu tocmai tourist friendly, iar lui Happyşor i s-a prelins o lacrimă de amărăciune pe feţişoara lui rotunjoară. El, chiar el, cel mai vesel călător, a fost dezamăgit de asta, dar supărarea i-a trecut de îndată ce am ajuns la primele zone de subcultură urbană, chiar înainte de intrarea în parc, la lacăţelele dragostei.
Un nene cu vioara i-a vindecat supărarea cât ai zice happy, iar inimile ce și-au unit destinele i-au dat puterea necesară să dea un check-in în parc așa, să vadă lumea că ce e frumos merită împărtășit și cu alții. 🙂
Imediat ce am păşit în parc am fost încântaţi de panorama spre mare. De la intrarea din SE se văd Sagrada Familia, Agbar Tower şi Montjuicul.
După un urcuş nu foarte dificil pe aleile marginite de tufăriş şi flori, am ajuns la monumentul celor 3 cruci, de unde panorama asupra Barcelonei e şi mai încântătoare. Asta dacă te ţii bine pe picioare să nu care cumva să te împingă fără să vrea vreun turist asiatic, francez, neamţ, mici şanse să fie rus, care vrea neapărat să admire panorama asupra oraşului cu orice preţ.
Plimbarea a continuat prin acelaşi parc deschis publicului, undeva pe deasupra zonei muzeale. Lăsând la o parte puhoiul de turişti curioşi, pe alei îşi desfăşoară actele artistice o grămadă de muzicieni, chitarişti, percuţionişti sau trupe complete. Recunosc că le-am respirat muzica fiecăruia în parte.
Şi, deodată, ne-am trezit pe Muntanya Pelada (Muntele Gol) modelat de Gaudí prin viaducte, coloane şi cotloane din piatră. Am coborât pe sub un viaduct şi am ajuns în grădina casei muzeu La Torre Rosa sau Gaudí. Gaudí a cumpărat casa de la contele Eusebi Güell, după care a fost numit şi parcul, şi s-a mutat aici în 1906 cu tot cu familia şi a locuit-o până în 1926. Casa a fost construită în 1904 de către Francesc Berenguer. În interiorul casei muzeu se pot vedea lucrări originale ale lui Gaudí şi a colaboratorilor săi: piese de mobilier şi busturi, dar şi efecte personale ale lui Gaudí.
În zona casei muzeu se termină zona din parc accesibilă gratuit. Cum nu ne intetesasem de programul de vizitare a zonei muzeale, intrarea făcându-se la anumite intervale orare, nu am avut motive de grabă, aşa că am mai zăbovit sub un viaduct, la umbră, ascultând unul din muzicanţii stradali. După asta, ne-am interesat de intrarea în zona muzeală şi văzând că avem la dispoziţie mai mult de o oră, ne-am orientat către o terasă capcană pentru turişti. E cam singura opţiune în apropiere, aşa că dacă ajungeţi aici, fie vă luaţi sandvişuri la voi, căci veţi pierde mai mult de jumătate de zi aici, fie vă resemnaţi şi vă aruncaţi în gura lupului. Eh, dacă tot ne-am ţepuit, eu am zis să încerc ceva local, iar cel mai potrivit fel de mâncare din meniu care păstra cât de cât specificul local, butifarra cu iahnie de fasole albă catalană, iar the lovely one pui pitic, după pofte.
Dacă puiul ei nu i-a mâncat salata din farfurie, cârnatul meu mai că guiţa, fiind nevoit să rog de două ori să fie asomat şi gătit de aşa natură să cadă greu la stomac.
În fine, după masa asta vie, am plecat să vizităm parcul viu al lui Gaudí, zona muzeală mai exact.
Forme ondulate ca nişte râuri de lavă , coloane coloane ce imită trunchiuri de copaci, forme geometrice ieşite din comun definesc stilul gaudian.
Multe din suprafețe construcțiilor sunt acoperite cu bucăți de sticlă sau ceramică colorată, precum șopârla dragon, turnurile caselor ce străjuiesc intrarea principală în parc, sau ornamentele florale de pe tavanul sălii hipostile (care reprezintă anotimpurile dintr-un an), sau banca șerpuitoare ce mărginește terasa de deasupra sălii hipostile.
Noi ne-am început vizita cu Casa Gărzii, parte a Muzeului de Istorie din Barcelona, o constucție simplă și practică, în care se pot vedea arcade joase, parte a stilului arhitectural catalan.
Sala hipostilă (sală mare susținută de coloane) e susținută de 86 de coloane dorice (fără bază), iar unele dintre ele au fost gâdite să dreneze apa de pe terasă, numită și Teatrul Grec, ce alimentează bazinul din care este alimentat la rândul lui izvorul ce curge prin gura șopârlei dragon.
Parcul Güell a fost construit între 1900 – 1914, după o idee a industriașului Eusebi Güell, și a fost inspirat după grădinile englezești de la oraș.
La aglomerația care e acolo, veți petrece cu siguranță câteva ore până apucați să descoperiți fiecare părticică a parcului.
După această plimbare lungă prin Parcul Güell, am luat autobuzul 24 și am coborât la stația Passeig de Gràcia pentru a admira din stradă Casa Batlló, una dintre cele mai emblematice clădiri ale Barcelonei. Structura de rezistență vizibilă pe fațada de la parter și etaj dă senzația unui schelet de dinozaur, iar balcoanele zici că sunt niște măști. Fațada de la etajele superioare este orantă cu bucăți de ceramică colorată, culorile fiind inspirate din mediul marin. În stânga, cum privești la casa Batlló este un hotel cu fațada decorată cu elemente gotice.
Cum soarele de după-amiaza se grăbea ca un corporatist la sfârșitul programului, am zis să grăbim puțin pasul pentru a ne rătăci și prin puhoiul de curioși ce se plimbau pe La Rambla. Dar până acolo am poposit vreo 30 de minute în Plaça de Catalunya, locul unde se unește vechiul oraș, cu cartierele Barri Gòtic și Raval, de partea de secol XIX a orașului, mai exact cu cartierul Eixample.
După o tură a pieței, ocazie cu care ne-am lăsat relaxați de stropii reci ai fântânii arteziene, ce se propagau în jur mai ceva ca polenul unei flori, am purces pe Portal de l’Àngel pentru ca la un moment dat să facem dreapta pe o străduță îngustă, că deh, doar suntem exploratori urbani, nu?
Magazine, magazinașe, pizzerii, cafenele și baruri peste tot pe unde vezi cu ochii. Fără să mai ținem cont că ne îndepărtăm de La Rambla, pe care am intersectat-o la un moment dat, am ajuns pe o altă străduță, unde foamea ne-a dat ghes.
Îi zic alesei să căutăm ceva mai retras, să ne ferim de ofertele de meniuri cu băutura inclusă, că am citit eu la alți bloggeri că asta e toată șemcheria pentru economisit bani și stat departe de momeli pentru turiști. Ghiciți ce? Am nimerit într-un restaurant fast-food al unei arab sau ce naiba era ăla. Că deh, noi căutam bere sub 2,5 euro (la ei se bea la 0,33 l, ceea ce mie mi se pare de-a dreptul bătaie de joc față de toți băutorii de bere de pe planeta asta), iar afară era vopsit gardul. La cât de obosiți eram, nu a mai contat nimic, așa că am băgat repede un meniu de 2 în 1, după care ne-am văzut de treabă. Dar aveau wi-fi, asta e cel mai important. Tot mergând noi pe străduțe, am ajuns la Muzeul Național de Artă Contemporană, patria skater-ilor. Evident, nu puteam pleca de acolo fără să ne oprim și să privim. Mi-am amintit că și eu mi-am dorit odată să fiu extremer, să fac trick-uri cu rolele, cu bicla sau cu placa.
Am fost luat de acolo ca pe un copil luat de la joacă pentru că se răcește mâncarea, dar ce să-i faci?, așa e viața de cuplu: tu vrei bere, ea vrea vin, tu vrei ochelari de schi, ea ochelari de soare. 🙂
Am tot mers pe o străduță mai retrasă, dar tot așa de animată, după care am ieșit în La Rambla, pe o stradă ce se termină în partea dinspre La Rambla cu una din puținele clădiri baroce din Barcelona, Església de Betlem, clădire de sfârșit de secol XVII, început de secol XVIII.
Pe La Rambla nu am apucat să ne plimbăm ca lumea, că am părăsit din nou strada pentru a vizita La Boqueria, sau Mercat de Sant Josep de la Boqueria.
Deşi iniţial o piaţă dedicată vânzătorilor de peşte şi măcelarilor, azi găzduieşte comercianţi de legume şi, vânzători de peşte sau măcelari. Deşi era ora închiderii, am apucat să ne bucurăm de culori şi misenplace-uri care mai de care mai diverse.
Ultimele lucruri pe lista pentru această zi au fost Statuia lui Columb, care arată spre America, şi Port Vells.
În capătul dinspre Port Vells al La Rambla am stat ceva gură cască la mimii sau cum le-o zice, ce reprezentau personaje diverse, de la Columb până la extraterestul din Predator. Interesant de văzut cum aceştia se pregătesc pentru reprezentaţiile din fiecare după amiază, ca să nu mai spun de răbdarea de care dau dovadă atunci când fac pe statuile.
Faza tare a zilei a venit de la un cuplu de români, îmbrăcaţi din cap până în picioare în haine brănduite Ferrari, care se minunau şi ei ca alţi zeci de turişti de bogăţia ornamentală a piedestalului statuii lui Columb. Toate statuile din Europa au lei.
Asta ca să vedeţi cam ce înţeleg unii din călătorii. Deşi amuzant, e trist. Ca să lămurim problema, reprezentările leilor în arhitectură sunt referiri la putere, la regalitate, la autoritate. Mai multe detalii despre asta, aici.
Vă las acum. Țineți aproape pentru următorul episod din city-break-ul la Barcelona.
*Biletele de avion pentru Barcelona au fost asigurate de agenția de turism Happy Tour.
