Bucureşti – Drăgăneşti a fost primul traseu lung de MTB (~100 km), traseu pe care l-am abordat în dorinţa de a vedea palate, pădurile rămase din foştii Codrii ai Vlăsiei, conace dărăpanate, istorii suflate ca o păpădie, şi cursuri de apă din câmpie.

Iată-ne în dimineaţa zilei de 15 august, cu bicicletele pregătite de pedalat prin câmp, echipate ca pentru un concurs de orientare turistică, cu suporţi auto montaţi pe ghidoane pentru telefoanele ce aveau să ne ghideze în părţile din traseu prin câmp şi păduri.

Deşi dis-de-dimineaţă, traficul era destul de evident, aşa că ne-am strecurat precum un firicel de apă printre roci compacte, răzbind să ne desprindem de forfotă abia în Tunari. Fără a avea în calcul o tură a Lacului Pasărea, ne-am continuat drumul prin Tunari şi, imediat ce am ieşit din localitate, am părăsit şoseaua pe un drum de pământ ce a ocolit câteva parcele de pe care se recoltase grâul şi pământul fusese deja întors. Pe alte parcele culturile de floarea-soarelui încă puneau în scenă dansul lor solar, iar porumbiştile îşi pârguiau ştiuleţii.

Biciclişti la academie

Am răzbit şi am ajuns în buza satului Căciulaţi, intrând pe strada care ne-a scos direct “la academie”.

Palatul Ghica, cunoscut şi sub numele de “la Academie”, datează de la începutul secolului al XIX-lea, piatra de temelie fiind pusă de domnitorul Dimitrie Alexandru Ghica în 1830, construcţia de pe malul Pociovaliştei fiind terminată în 1834.

Patru ani mai târziu erau terminate şi celelalte anexe de trebuinţă unui ansamblu voievodal: biserica din care, la momentul vizitei noastre, se auzea în difuzoare slujba de Sf. Maria Mare, sera, bazinele, şcoala, grajdurile, rezervorul şi pompele de apă şi magaziile. Palatul ar fi trebuit să comunice cu palatul fratelui mai mare al domnului, Grigore D. Ghica, ridicat în 1822 pe malul lacului Tei, prin intermediul unui bulevard mărginit de tei. Palatul Ghica din capitală poate fi admirat în turul lacurilor bucureştene cu bicicleta.

Dupa anul 1859, anul în care domnitorul a plecat din ţară, pe aici au locuit rudele domnitorului, dar şi Nicolae Iorga, I.C. Duca, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Elena Lupescu şi alti diplomaţi din Capitală refugiaţi în timpul ultimului război mondial.

Începând cu anul 1951, palatul a devenit casă de creaţie a Academiei Române, servind ca spaţiu de locuit şi creat pentru Victor Eftimiu, Alexandru Philippide, Mihail Sadoveanu.

Noi l-am găsit părăginit, păzit de un paznic invizibil pe care l-am strigat în zadar şi vreo câţiva câini maidanezi ce işi făceau somnul de dimineaţă la intrarea dinspre strada. Cum nu era nimeni la poartă am intrat în curtea palatului şi am pedalat până în faţa acestuia, pe aleea străjuită de castani.

Ne-am bucurat de peisajul deja tomnatic de pe alee şi de stilul romantic de factură neoclasică al palatului.

Cum traseul era abaia pe un sfert parcurs nu am zăbovit prea mult, aşa că am făcut cale întoarsă spre ieşire şi ne-am îndreptat spre Moara Vlăsiei.

În pădure la Brânzeasca, în pădure la Brânzeasca, Vetooo!

Odată ieşiţi din Moara Vlăsiei, am făcut dreapta pe primul drum forestier din Pădurea Brânzeasca şi am pedalat prin pădure conform traseului propus. O singură porţiune nu s-a dovedit la fel de practicabilă aşa cum o arătau hărţile pe care le-am studiat, dar pentru asta există MTB-urile, nu?

Pădurea Brânzeasca pare a fi amenajată pentru vânătoare, din loc în loc, pe marginea drumului forestier, fiind amplasate spaţii de pândă: bănci şi paravane din crăci şi nuiele. Deşi e frumos în natură, nu prea e de făcut popas, mai ales dacă eşti încins de la atâta efort, fiind o victimă sigură a insectelor iubitoare de umiditate. De preferat să vă planificaţi traseele prin păduri în perioadele fără ploaie.

Conace nu mai sunt, dar să ni le aducem aminte

Am părăsit pădurea în apropiere de Grădiştea, sat în care am intrat acompaniaţi de câini lătrând. Nu vă panicaţi, lătrau de după gardurile gospodăriilor, îşi făceau treaba şi nicidecum nu era vorba de vreo haită înfometată.

Am găsit punctul de interes de aici în ruină, parte din zidurile rămase fiind transformate în locuinţă. Deşi eram pe cale de a renunţa în a căuta conacul Hagi Tudorache, stâlpii masivi de piatră care, la un moment dat, ţineau porţile de acces către conac, ne-au confirmat faptul că suntem în locul potrivit. Mare lucru nu a mai rămas din conacul datat ca fiind de la începutul secolului al XIX-lea, doar un perete în care se mai văd câteva nişe în formă de arcadă. Conform inscripţie descoperite pe când clădirea mai era în picioare, se presupune că conacul ar fi fost construit de Costache Hagi Tudorache, unul din cei 4 fii ai lui Tudor Hagi Tudorache, importator angro, din Viena şi Leipzig, şi distribuitor în toată Valahia.

În timp ce noi priveam consternaţi la ce a mai rămas din patrimoniul românesc, în biserica de alături se auzea un murmur de rugăciune, poate pentru vindecarea lumii, poate pentru sănătatea mintală a aleșilor care lasă țară pradă te miri cui.

Hainele crează mai multe iluzii decât religia

După scurta pauză de la conac, am coborât pe malul Lacului Căldărușani cu direcţia Mănăstirea Căldăruşani, ctitorie a lui Matei Basarab din secolul al XVII-lea. Peisajul este unul relaxant, iar porţiunea de traseu îţi mulţumeşte atât pofta de adrenalină, cât şi nevoia de frumos.

Din păcate, la un moment dat, a trebuit să părăsim malul lacului din cauza proprietăţilor ce se întindeau până în luciul de apă. Am ieşit în şoseaua judeţeană şi am pedalat întins până la Mănăstirea Căldăruşani, unde am făcut un prim popas de vreo oră.

Cum era zi de sărbătoare, în jurul mănăstirii mişunau creştini care mai de care mai pestriţi, rromii şi manifestarea lor standard de Sf. Maria, maşini, manele şi ospăţ, fiind nelipsiţi.

Nici avuţii zonei nu stau departe de credinţă, spaţiile din jurul mănăstirii fiind ocupate într-o proporţie destul de considerabilă de tancuri SUV-uri şi alte maşini de lux. Deh, averile se fac greu şi se pot duce pe apa Sâmbetei cât ai zice amin, cineva trebuie să le ierte şi lor manevrele în urma cărora au făcut avere, nu? De ţinuta de sărbătoare nici nu mai vorbesc. Oamenii, în loc să vină la biserică cu sufletul deschis pentru vindecare, vin la modă, şi nu mare mi-a fost mirarea să văd o piţi îmbrăcată în negru ce-i drept, dar într-un material darnic cu ochii celor din jur. Sau poate era doar în lumina potrivită. 😀 Pe lângă asta, mai avea şi papagal şi era înfiptă, aşa că parinţelu’, după cum i s-a adresat, i-a şi acordat atenţie, uitând de cele organizatorice. Deh, parafrazându-l pe Cioran, la unele trupuri nu te poţi uita fără să îţi pierzi inocenţa. Bine, o fi fost o contribuabilă de seamă a bisericii.

Dar să lasăm pe alţii şi să ne întoarcem la sufletele noastre rătăcite. Ca orice creştini, am luminat şi noi drumurile celor duşi dintre noi şi-am bolborosit câteva cuvinte pentru noi, ăştia care mai facem încă umbră pământului. Într-un final, am părăsit mănăstirea, la ieşire făcând dreapta spre pădurea Căldăruşani. Pe primul drum forestier ce dădea în şosea am făcut dreapta şi am continuat prin inima pădurii, prin situl Natura 2000. Din păcate, nu am dat nici de mistreţi, nici de alte vietăţi ce ne-ar fi încântat privirea şi ne-ar fi bucurat sufletul.

Am ieşit într-o aşezare ruptă de lume, Balta Neagră, iar de aici am pedalat spre Micșunești Moară, de unde am urmat practic malul Ialomiţei, fie pe drumuri de piatră, fie de pământ sau pe asfalt, toată deplasarea sub dogoarea soarelui de august.

Pe Ialomiţa în jos

La Micșuneștii Mari am ieşit direct pe malul Ialomiţei, bucurându-ne de peisaj până în Fierbinții de Jos, unde am greşit traseul. În loc să ieşim spre Dridu-Snagov, am ieşit spre Fierbinți Târg.

În fine, am continuat spre Dridu, unde am făcut o scurtă pauză la o crâşmă locală şi una mai lungă pe dig, pe malul Lacului Dridu. Lacul Dridu e ca un ştrand local, aici adunându-se toată floarea cea pestriţă din satele din jur: cuţitari, fete de la ţară, beţivi, oameni întorşi de la muncile câmpului şi rătăciţi ca noi.

Pe drumul poştei

Planul iniţial era să mergem către Maia pe malul râului Prahova, prin câmp, dar cum disconfortul a fost destul de mare pe malul Ialomiţei, am renunţat la traseul ăsta şi am fost ghidaţi de un localnic către un drum mai direct către Maia … tot prin câmp. 🙂

Vizasem Maia pentru rămăşiţele grădinii fostului conac Barbu Catargiu, prim-ministrul asasinat al Principatelor Unite sub Cuza. Pe moşia cumpărată de la boierii Filipeşti, Barbu Catargiu l-a adus pe arhitectul care a pus bazele grădinii Cismigiu, Frederich Meier, pentru a proiecta un parc pe o suprafaţă de 10 hectare, ce avea a servi ca loc de plimbare, de picnic sau pentru petreceri în aer liber.
Din păcate, parcul, la fel ca şi conacul Barbu Catargiu, nu a rezistat setei oamenilor de a avea lucruri ce nu le aparţin. Barbu Catargiu îşi doarme somnul cel veşnic în subsolul bisericii din Maia.

Cum oboseala începuse să dea semne, iar ceasurile arătau ore târzii ale după-amiezei, ne-am mulţumit doar a tranzita satul Maia, locul prin care trecea vechiul drum al poştei ce lega Bucureştiul de Moldova. Întâmplarea a făcut să intrăm în sat prin apropire de locul unde se desfăşura bâlciul de Sf. Mărie, moment proprice de a declanşa amintirile din copilărie, când, gătiţi de sărbătoare, oameni şi animale deopotrivă, mergeam la târg de unde ne întorceam cu ochelari coloraţi, fluiere şi tărtăcuţe pline de rumeguş cu elastic, varianta autohtonă a unui yo-yo. 🙂

Evident, nu puteau lipsi din peisaj nici dobitocii satului, beţivii şi căutătorii de scandal. Pe unii din ăştia i-am spălat pe dinţi, la figurat vorbind, pentru că au simţit nevoia să arunce cu diverse beţe în noi. Ne-am văzut reciproc de treabă, nimic deosebit.

După Maia, am mai făcut un ultim popas la o fântână cu foişor de la intearea din Brazii, prilej cu care am mai schimbat câteva cuvinte cu o familie ce se întorcea de la târg pe biciclete şi cu copiii din sat. Aşa am aflat că varianta Adâncata, satul prin care voiam să scurtăm traseul, nu ar fi fost una potrivită din cauza romilor cuţitari de acolo. Modul de lucru este acelaşi ca în cazul motociclistului din Harghita, copilul care-ţi sare în faţă.

Din Brazii am pedalat întins până în Malamuc, unde am făcut dreapta şi am traversat podul de scânduri spre Tufani, iar de aici am pedalat spre Drăgănești, punctul terminus din traseul nostru.

Drăgăneşti – Ploieşti – Bucureşti a fost şi prima experienţă de transport a bicicletei cu trenul, şi asta cu trenuri fără spaţii amenajate pentru biciclete.

Pe automotorul Urziceni – Ploieşti nu am avut pe cine încurca, pentru că era gol, iar pe inter-regio Ploieşti – Bucureşti am dat de un naş de milioane, fiindu-mi suficient biletul de călător. Să-i dea Dumnezeu sănătate! În gara din Ploieşti Sud, nu s-a putut elibera bilet pentru bicicletă, pentru că trenul nu avea spaţiu special pentru transport biciclete, şi cum nu voiam să dorm prin gară, am mers la risc.

Cam asta a fost. 12 ore a durat toată aventura noastră pe două roţi, din care vreo 3 ore, dacă nu mai mult, le-am dedicat pauzelor. Mă felicit pentru tura pe care am planificat-o împreună cu Sorin şi v-o recomand dacă sunteţi iubitori de natură şi istorie. E un traseul de nivel mediu, pe parcursul căruia aveți o grămadă de puncte de abandon (pe calea ferată Urziceni – București sau Urziceni – Ploiești – București).
La final vă las cu un scurt clip din traseul nostru.