Zona Vâlcea e recunoscută pe plan turistic pentru ceramica de Horezu, trovanţi, meşteşuguri, Brâncoveanu, dar şi pentru mănăstirile vâlcene, adevărate centre de spiritualitate pentru unii, iar pentru alţii păstrătoare ale istoriei de veacuri a ţării.
Cum săptămâna trecută a avut loc, la Târgu Jiu, Forumul Internaţional pentru Turism Responsabil şi Dezvoltare Durabilă, iar o parte din bloggerii de călătorii au fost la faţa locului pentru documentare, mi-am adus aminte de o excursie pe care am făcut-o în zonă acum mulţi ani, de 1 decembrie, împreună cu colegii de facultate. Cum pe vremea respectivă nu eram eu cu bloggeritul, profit acum de ocazie. Știți voi, SEO, concurența etc. Glumesc, evident!
Îmi aduc şi acum aminte cum, somnoroşi, cu noaptea în cap, vreo 20-30 de inşi din grupele de turism şi turism-servicii ne-am dat întâlnire în Piaţa Romană, de unde cu ceea ce ai numi rată am plecat spre mănăstirile vâlcene, într-o excursie de documentare (vorba vine, noi studiam terenul în alt sens). Şi ce emoţii am mai tras pe dealurile vâlcene, autobuzul în cauză fiind depăşit de situaţie. 🙂
Mănăstirea Hurezi
Prima noastră oprirea a fost la Mănăstirea Hurezi, un exemplar de arhitectură românească, parte din patrimoniul UNESCO din 1995, definitoriu pentru stilul brâncovenesc.
Aceasta se află în apropierea localității Horezu, la poalele Munților Căpățânii, și a fost ridicată în secolul al XVIII-lea de către Constantin Brâncoveanu. Mănăstirea este organizată ca o fortificație în stil medieval, cu două ziduri exterioare, fiind cel mai vast ansamblu de arthitectură medievală păstrat în Țara Românească.
La acest ansamblu se adaugă în prezent mănăstirea, biserica bolniței, între cele două rânduri de ziduri, Schitul Sfinților Apostoli și Schitul Sfântul Ștefan.
În afară de arhitectură, în interiorul mănăstirii și în anexe, se pot vedea și compoziţii cu caracter laic, precum istoria în imagini pictate a vieții împăratului Constantin cel Mare, cu accent pe biruința Crucii asupra semilunii.
Până în 1872, Mănăstirea Hurezi a avut obşte de monahi, apoi a devenit obşte de calugăriţe.
Pe lângă faptul de a fi un centru religios, ansamblul monahal de la Horezu a fost şi un centru de cultură, găzduind un atelier de caligrafie de renume, unde au fost păstrate traduceri importante, manuscrise şi o impresionantă bibliotecă umanistă, unicat în sud-estul Europa la începutul secolului al XVIII-lea.
După un scurt tur al mănăstirii, dacă îi pot spune așa, în care am admirat picturile de pe pereți, impresionat fiind mai ales de pictura din pridvorul bisericii, am pornit într-o mică plimbare spre ruinele bolniței (un așezământ de binefacere, infirmerie). Cu siguranță, pe timp de vară, natura oferă un spectacol captivant din acest punct de refugiu, amplasamentul ruinelor având deschidere către valea din vestul mănăstirii,
Mănăstirea Arnota
După ce am vizitat Mănăstirea Hurezi, am mers cu autocarul până în localitatea Bistrița, aproape de mănăstirea cu același nume, iar de aici am luat-o la pas spre Mănăstirea Arnota, ce ce găseşte pe unul din dealurile de la baza muntelui Arnota. Ca să ajungem aici a trebuit să trecem printr-o carieră de piatră, moment de încercare pentru colegele pregătite pentru orice altă plimbare, mai puțin una pe un drum de piatră. Urcuşul nu este unul dificil, iar odată ajuns în apropierea Mănăstirii Arnota vine şi răsplata efortului. Valea în care se află Mănăstirea Bistriţa se deschide în faţa ochilor, dezvăluind planul arhitectural al aşezământului monahal de la poalele masivului.
Revenind la Mănăstirea Arnota, aceasta a fost ridicată de Matei Basarab în secolul al XVII-lea şi poartă hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil. Din păcate, la momentul vizitei noastre, biserica era în restaurare, aşa că din cauza schelelor instalate în interior nu am avut ocazia să o vedem în toată splendoarea sa de monument istoric şi de artă religioasă.
La temelia bisericii actuale au fost identificate urme altor biserici încă nedatate, care e posibil să fi existat aici. Pridvorul cu turlă, cel din imaginea de mai sus, din stânga, a fost adăugat în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu. Din păcate, picturile din pridvor nu au rezistat vremii.
De la Mănăstirea Arnota am coborât pe o cărare ce scurta drumul de întoarcere și am făcut o ultimă oprire de culturalizare la Mănăstirea Bistrița.
Mănăstrea Bistrița
Mănăstirea Bistriţa, monument istoric, ctitorie a boierilor Craiovești, datează din secolul al XV-lea, și este locul unde s-a tipărit prima carte de pe pământ românesc. De asemenea, de la sfârșitul secolului al XV-lea, mănăstirea adăpostește moaștele Sf. Grigorie Decapolitul (vezi imaginea de mai sus).
Biserica, ca multe alte așezăminte monahale, a renăscut din cenușă, de sub ruine și a rezistat unui sistem aspru de conducere. După ce la jumătatea secolului al XX-lea a devenit mănăstire de maici, centrul monahal de la mănăstirea Bistrița s-a dezvoltat și a devenit un centru monahal ce se auto-educa, trecând treptat la educație înaltă pentru copiii nevoiași din satele învecinate, măicuțele cu rol de dascăl mergând la studii aprofundate în funcție de nevoile mănăstrii. Mănăstirea a funcționat la un moment dat și ca spital, în care profesau măicuțe pregătite în cadrul facultății de medicină de la Cluj, iar în prezent aici se află un centru de carte veche și icoane. Dacă vreți să știți mai multe despre asta, răscoliți internetul după fenomenul Bistrița.
Ce am învățat din excursia asta? Că aparențele înșeală, că oamenii vorbesc în necunoștință de cauză. Nu îmi mai aduc aminte în care mănăstire, Hurezi sau Bistrița, am văzut picturi reprezentând fețe boierești (în concepția de personaje) redate în picturile interioare cu creste și nu cred că a fost viziunea pictorului asupra lumii. E un aspect pe care societatea contemporană îl critică, inclusiv biserica. Ironic, nu? Acum, că am eu o imaginație bogată, e altă poveste, dar știu sigur ce mi-au văzut ochii. La fel de bine, locurile prin care am trecut sunt locuri unde oamenii caută liniștea, izolarea din fața profanului, înțelegerea față de semeni, așa că dacă mergi pe acolo doar ca să te expui ca bizon, mai bine rămâi în locurile cu care te contopești.
Pentru că pe drumul de întoarcere foamea ne dădea ghes, am oprit la un restaurant, cu siguranță preferat de camionangii, Casa Olteneasă, undeva lângă Râmnicu Vâlcea, pentru a încerca tradiționalul mic cu muștar, cârnăciori la grătar și alte bucate.
Este de menționat faptul că turismul de pelerinaj susține indirect turismul cultural, meșterii satelor din jurul mănăstirilor aciuându-se cu produsele lor în jurul mănăstirilor. Așadar, turismul de pelerinaj, turismul cultural și istoric, turismul de aventură pot susține un turism rural responsabil. Atât timp cât avem vestigii, meșteșuguri și obiceiuri bine păstrate, putem să ne promovăm valorile în rândul turisștilor străini, dar mai ales în rândul propriilor noștri semeni.
Imi plac articolele tale.Foarte frumos blogul creeat de tine.
Mă bucur să aud acest lucru. Dar ce anume te-a atras cel mai mult la articolul în cauză? În caz că mi-a scăpat ceva, accept completări cu cea mai mare plăcere.